Cum am ajuns la Zoo

N-am ajuns chiar exponat pe acolo, ci mai degrabă în vizită. În februarie. În mijlocul iernii, a zăpezii și a viscolului care-ți biciuiește obrajii.

Totul a început de la imaginea de mai sus. După ce am văzut-o, mi-am zis că trebuie să văd niște lupi în real life. Cum nu puteam să-i alerg prin păduri, am zis să-i văd la grădina zoologică. Am căutat cam unde vine aia prin București, ca să aflu că e undeva prin pădurea Băneasa. No problem. Lupii mă așteptau, trebuia să fac imposibilul să ajung acolo.

Din fericire, imposibilul a ajuns posibil datorită Mădălinei care voia și ea să vadă animalele. Ne-a luat pe mine și pe Otilia și am pornit cu mini-mașinul ei Spark prin ger și vânt și ne-a dus la Zoo. Când am ajuns acolo, era exact ca unul din episoadele de Crăciun cu Tom și Jerry când cârcei de zăpadă în vânt se plimbau pe străzi. Animalele se ascunseseră la căldură prin peșteri și prin cuști și tot ce mai mișca pe acolo erau niște rațe dubioase și un linx care sa alinta cu gardul.

Eu, în continuare, căutam lupii.

După ce ne-am mai plimbat o tură pe lângă cuști în căutare de mișcare și tot ce am primit a fost o privire neinteresată de la tigrul care se ascundea de frig și răgetul unui leu trist, ne-am îndreptat spre ieșire. Dar ne-a oprit la timp nenea paznicul, care ne-a întrebat: ”Da’ reptilele le-ați văzut?”. I-am zis că nu și ne-a făcut semn să-l urmăm. Ne-a dus la căldură să vedem reptilele și peștii.

După ce ne-am minunat că l-am găsit și pe Nemo prin acvarii și că șerpii dormeau ca purceii, ne-am dus să vedem maimuțele și niște rozătoare. Mădălina s-a îndrăgostit de cimpanzeul leneș pe care l-a botezat Jack Johnson (deși îl chema Felix), Otilia a stat numai în Red Light District cu pisica-vulpe-șoarece și eu m-am bătut cu un capucin prin geam, după care am privit vreo 10 minute cum un lemur mânca un morcov sau un mango (habar n-am ce era) – i-am făcut și filmuleț.

Apoi am ieșit afară să vedem cerbii și oile. Eu căutam disperată lupii și nenea paznicul mi-a zis că n-au ieșit din peșteri. Am ajuns la cușca lor (care se întindea pe o suprafață destul de mare) dar lupii nicăieri. Am încercat să-i strig, să auuuu-ăi la ei, dar nimic. Bine că pot ieși să îngălbenească zapada, dar pe mine, oaspetele lor de seamă, nu pot veni să mă vadă. Am văzut-o pe Hedwig din Harry Potter în schimb, care, la fel ca în cărți, nu era prea sociabilă – stătea cocoțată pe o movilă de zăpadă și își rotea capul țâfnoasă:

Apoi nenea paznicul ne-a dus să vedem păsările exotice. Mirosea urât și mă simțeam ca într-un război. Păsările se izbeau de geamuri încontinuu și urlau de mama focului.

Otilia ne reamintea la fiecare două minute că miroase a fecale și că vom ieși puțind de acolo, așa că am plecat spre mașină. Apoi am ajuns la IKEA unde ne-am cumpărat o maimuță la reduceri (2 lei), am mâncat, ne-am plimbat prin mall și am ajuns acasă ghiftuite de vizite.

Și tot n-am văzut lupii ăia. Vorba Mădălinei, poate la primăvară.