Cum ieși de la metrou la Crângași și o iei la stânga, mergi până dai cu ochii de brutăria/cofetăria Giorgi și treci prin gangul de lângă, o iei tot înainte pe Pădureni și faci dreapta pe Săpânța, dai cu ochii de o casă mare și galbenă.  Exact așa e: mare, cu două etaje și două intrări (una cu coloane simple și cealalta pe din dos, lângă niște pubele jegoase de gunoi) și între cele două intrări cazează și magazinul-chioșc La Maria.

Ei bine, ce vreau eu să insinuez e 90% imaginație și 10% posibilitate.

Dacă magazinul La Maria adăpostește sub streașina sa și pe treptele scării de bloc din fața lui o hoardă de neni cu berea-ntre degete și țigara în bot, casa mare și galbenă e total misterioasă. E clădire nou construită, cu o arhitectură hidoasă cu aspect de vilă făcută de români întorși din Italia. Ce mă face curioasă pe mine e numărul fetelor care dau târcoale porților ei.

Într-o zi mă întorceam acasă admirând ferestrele de autobuz de la unele balcoane ale vecinilor de cartier, când văd o tanti blondă plimbându-se prin fața porții casei. Cu fustă din latex (mai degrabă mușama lucioasă), cu cizme de lac peste genunchi și cu o pufoaică albă pe ea (știți genul ăla de haină care-ți dă impresia că blana de Yeti e rară și trebuie contrafăcută din polyester) fătuca aștepta impacientată. A coborât un ceafă-lată, cu pantaloni decolorați și tricou mulat cu dungi pe umăr, să-i deschidă poarta și să o cheme înăuntru.

În altă zi, o mamă cu un băiat lung și deșirat de vreo 16 ani  așteptau în fața porții negre. Băiatul era iritat de prezența mamei și tot dădea să plece. A coborât același nene cu ceafa lată de data trecută și le-a deschis. Mama l-a împins pe băiat în curte și apoi a plecat.

Într-o dimineață rece, fugeam pe jumătate adormită, cu ochii lipiți, cu eșarfa pusă aiurea și cu termosu de cafea în mână spre seminarul de Etică. În curtea aia jegoasă, o blondă și o brunetă îmbracate ambele în colanți triști se certau cu un alt nene ceafă-lată, iar ăsta s-a enervat crunt și a dat cu piciorul în pubelele de plastic, gunoiul împrăștiindu-se pe sub poartă pe tot trotuarul.

Acum, în mintea mea există 3 variante:

1. Ori un pește aranjează întâlniri pentru fete de moravuri ușoare acolo.

2. Ori o babă vrăjitoare dă în bobi acolo.

3. Ori e un spa underground.

Isn’t it fun to imagine?

Îmi plac mult pretenarii de la The Japanese Popstars. Pentru că au clipuri faine și muzica bună de ascultat în timp ce mâzgălești.

Am văzut la TV nebunia. O mulțime oameni de toate vârstele veniți să scandeze fără să știe pentru ce. N-am avut nici un moment intenția să mă duc să văd cu ochii mei ce se întâmplă în Universității sau în Unirii. Gardurile rupte, coșurile de gunoi și mașinile incendiate, petardele și pietrele…ce să caut eu să-mi crăp capul acolo?

Dar astăzi Otilia a început să se smiorcăie. Că vrea să-i pozeze pe scandalagii. Și s-a smiorcăit toaaaată ziulica, până eu și cu Ana am cedat. După ce ne-am echipat cu eșarfe, căciuli, mănuși (de lacrimogene și frig, nu de alta) și camere foto, am luat-o spre Universitate. De la metrou nu se auzea nimic, dar pe măsură ce urcam scările, începea zumzăiala. Mare nebunie nu era. La TV se exagerează, că dau așa imagini din 10 unghiuri și ai impresia că e o tonă de lume.

Multă lume adunată să se uite. Mulți cu camere foto. Mulți țigănași și șmecherași de cartier.

Totuși, am luat parte la/avut parte de câteva întâmplări memorabile:

- Pe unii i-au oprit doar pentru că erau mai negricioși la față și i-au percheziționat.

- La un moment dat nimerisem aproape de suporterii care urlau o îmbinare de imn stelist cu “Jos Băsescu!” și ne-am blocat. Am zis să nu ne adâncim în tenebrele mulțimii și ne-am rotit 180 de grade. În procesul de rotire și împins, l-am călcat pe picior pe un țigan cu ceafa lata, care urla cu voce răgușită de manelist un cântecel patriotic pe acolo. M-am blocat încă o dată și m-am întors spre el cu o față consternată și i-am cerut cele mai scuze de scuze pe care puteam să i le cer. Și ce a răspuns războinicul? “Nu-i nimic, stai liniștită!”

- Ca să ajungem vis-a-vis de Intercontinental în partea din stânga a galeriei steliste, am ocolit prin fața TNB-ului, pe lângă un cordon de jandarmi. La un moment dat, la capătul aleii, doi dintre ei ne blochează calea și un al treilea, din lateral, ne întreabă “Ce face fetele?”. I-am răspuns că ne plimbăm și noi, după care ne-am continuat drumul.

- Un nene m-a oprit să mă întrebe când vin studenții din Regie, că cică s-ar fi anunțat că vin. I-am spus că am auzit și eu la TV, dar nu știu mai mult de atât. Că eu vin de acasă de la mine.

- Anarhiștii nu trec pe roșu. Rebeli cu acte-n regulă, dar așteaptă la semafor, ca tot omul!

- Când am luat-o ușor spre Unirii ca să prindem ultimul metrou, ne-au mai oprit doi jandarmi uitați de lume într-un colț, înainte de statuia lupoaicei: “Fetele, fetele! Ziceți-ne și nouă, ce mai e pe la Universitate? Mai e lume? Au mai venit?”