Trei karme și toți trei

Salut, prieteni!

Lung timp trecut, nescris nimic aici.

Astăzi vreau să vă povestesc trei întâmplări care se rotesc în jurul unui singur concept: karma. Surprinzător, dacă folosești cuvântul ăsta, pare că ești pretențios. Așa că voi atașa aici și expresia românească: „Lasă, că se întoarce roata!”.

Eu cred că treaba asta numită „karma” funcționează cumva. În alte cuvinte, dacă ești muist cu cineva, o să-ți iei și tu muie la un moment dat de la altcineva. Sau poate e doar o înșiruire de evenimente, cine știe?

Dar să vă povestesc cele trei evenimente nefericite.

1. Undeva prin vară, plecând de la birou spre casă pe jos, am poposit la trecerea de pietoni de la intersecția Victoriei-Buzești. Dura o tonă să se facă verde, eram cu căștile în urechi și așteptam. La un moment dat, oamenii au început să traverseze (pe roșu). Eu, negrăbindu-mă, am zis să fiu legală. În timpul ăsta, un dubios a apărut în spatele meu, mi-a futut un pumn în umăr și apoi a urlat la mine: ”DE CE NU TRAVERSEZI, FĂ?”. După care a fugit pe trecerea de pietoni. Fiind încă roșu, mașinile încă circulau. Și dubiosul, în timp ce era hyped că mi-a dat mie lecții violente de traversare, A FOST LOVIT DE O MAȘINĂ PE TRECEREA DE PIETONI. Omul s-a ridicat buimac și a fugit în continuare. Probabil era pe acid, că părea pumped up.

Cauză: pumn în umărul meu. → Efect: lovit de mașină. 

2. Într-o seară, m-am dus și eu ca omul la film la mall. Am zis să-mi iau meniul ăla blană cu tortilla și dips. În fața mea, la coadă, era un singur om. Ăla și-a luat ce avea de luat și când să fac pasul, hop! În fața mea se bagă două pupeze. Acum, eu nu sunt fată rea și nu fac scandal dacă două țoape se bagă-n fața mea, că nici nu așteptam de ani de zile la coada aia. Problema mea e că în băgarea lor în față, una dintre ele m-a călcat pe adidas. Și: 1. m-a durut de m-am căcat pe mine, 2. aveam adidașii ăia de două zile și 3. nu se hotărau ce vor să-și cumpere. Fast forward în sala de cinema, în timpul calupului de reclame, cine face mare zarvă la câteva rânduri de mine? Ați ghicit, cele două țoape. Aia care m-a călcat pe mine se înecase cu o floricică și începuse să se facă mov, ailaltă urla de mama focului și plasatorul a trebuit să-i aplice o vagă manevră Heimlich (ăleia care se îneca, nu ăleia care urla).

Cauză: călcat pe degetul meu pentru băgat în față. → Efect: sufocare.  

3. Într-o noapte înstelată mă-ntorceam în cartier (beată, ca să completez rima). Și cum ieși acilea dintr-un gang, trebuie să traversezi cea mai mică stradă dintre străduțele dintre blocuri. De obicei, semnele de circulație și bunele maniere la volan în cartier zic că e sens unic. Am privit în stânga, de unde ar trebui să vină mașinile, nu venea nimic, am traversat. Deodată, din partea dreaptă, de pe contrasens, cu vreo 60 la oră, venea spre mine o mașină. M-am oprit, am făcut niște pași în spate. Omul a frânat lângă mine (deși eu nu mai eram în mijlocul drumului, ci pe trotuar), s-a dat jos din mașină și a început să urle la mine: ”DA TU NU TE UIȚI PE UNDE TRECI, FĂ? FUTU-ȚI MORȚII MĂ-TII DE PROASTĂ!” (side note: îmi place de mor când coboară ăștia la tine și te bălăcăresc, de parcă vor să îți ofere interfața umană a mașinii). În cazul de față, fiind într-o stare de ebrietate avansată, n-am putut scoate mai mult de: ”Mulțumesc! O seară frumoasă și dumneavoastră!” (și asta-mi place să fac: să le răspund super frumos, se cacă pe ei când aud). Ăsta s-a urcat în mașină și a pornit în trombă. Dar la capătul străzii, ce să vezi: s-a pupat puternic cu o mașină care circula regulamentar.

Cauză: țipat injurii la adresa mamei mele, deși circula pe contrasens. → Efect: accident.

Analizând aceste trei cazuri, mi-am dat seama că există un pattern: toți oamenii se grăbeau (spre moarte, se pare).

Dar eu am niște întrebări: câtă karmă este acordată unui om la începutul vieții? Intensitatea acestei karme variază? Este karma imediată sau ar trebui să-și facă efectul în decursul unei perioade mai lungi?

Adevărul este că îmi e teamă de această super putere pe care o am: ești rău cu mine și ești pedepsit înzecit. Nu este puterea pe care mi-am dorit-o și nici nu mi-am dorit să li se întâmple oamenilor ăstora ceva. Că vorba spune ”primești ce dai”, nu ”primești de te-ndoi”. Dar cine știe ce extra farmece mi-au făcut ai mei la naștere.

Anunțuri

Posibil titlu de disertație nefăcută: ”Cum afectează Social Media interacțiunile interpersonale”

În cele ce urmează, voi expune o teorie personală, testată pe persoana mea (fizică și privată).

tumblr_nb5xrbVeo71tgi9zko1_400.jpg

Mai întâi să vă povestesc despre cele două mastere pe care le-am început și nu le-am terminat, ca să înțelegeți ce-mi veni cu discuția asta ca despre disertație:

  1. În 2013 m-am apucat de un masterat de Arte Grafice la UNArte. Circumstanțele au făcut să mă duc doar trei luni, după care să renunț fără regrete. Încă mai am diploma de BAC acolo.
  2. În 2014 m-am apucat de un masterat de Social Media și Marketing Online la SNSPA. Circumstanțele au făcut să încep să lucrez și să nu îmi mai doresc să fac o oră jumătate pe drum ca să prind două ore de curs. Încă mai am diploma de licență acolo.

La al doilea masterat am apucat să mă înscriu la disertație și titlul inventat de mine zicea cam așa: ”Identitatea offline versus identitatea online: cum afectează Social Media interacțiunile interpersonale”. Aveam chiar și un cuprins și un plan să fac să funcționeze treaba asta, dar n-am mai reușit să mă apuc de scris. Așa că, mai jos, în teoria personală se regăsește reflectată și ideea disertației.

Generația mea (născuți după ’90) a trăit cu picioarele în două gropi: offline pentru o mică parte din viață și online când am început să ne dezvoltăm ca adulți. Groapa din urmă ne modelează nu neapărat într-un mod rău, dar ne decalează busola de interacțiune umană. Pentru că te înveți cumva să cauți afirmare și confirmare din partea unei comunități din care cunoști bine maxim 10 oameni. Nu e doar presiunea din comunitatea ta irl (sau, mă rog, rl – real life), ci și o presiune din online.

Și știu că parcă vorbește o bunică despre „ghiavolii internetului care îți mănâncă sufletul și nu te primește Dumnezeu Bunuțu în Rai”, but hear me out: există niște studii. Niște studii care fac o conexiune între platformele de socializare și depresie/anxietate.

Cum am ajuns la aceste studii? Simplu: m-am întrebat de ce „I get the sads” sau „I feel empty” după o zi de scrollat pe Facebook și cum pot s-o dreg.

Pentru că mi-am dat seama de o chestie (pe care o s-o zic în engleză pentru că sună mai bine și alor mei li se pare deja că am o gură spurcată): social media fucks with human ethical standards. Feed-ul ăla de Facebook este setabil: tu alegi ce să-ți apară și ce să-ți dispară de acolo și asta te duce în două direcții: fie te îngrădești cu informații mulate pe tine, fie ajungi să fii amorțit în legătură cu tot ce vezi. Și eu am simțit cum mă îndrept spre a doua direcție: nu mai procesam ceea ce vedeam ca fiind probleme, știri importante sau informații de interes, ci conținut peste care scrollam și pe care îl uitam imediat.

Eu încerc să fac două lucruri ca să mă distanțez și să mă strecor înapoi în groapa aia offline: de aproape un an, în timpul săptămânii, după 18.00 seara, nu mai intru pe Facebook. Iar în concedii și uneori weekend-uri, îmi dezinstalez aplicația de Facebook și Messenger. Strecor această informație aici și ca să înțeleagă oamenii cunoscuți de ce după ora aia nu mai dau de mine. Și aș zice că ”sunt la telefon”, dar pe ăla-l țin în permanență pe silent și răspund numai când vreau și niciodată la numere străine. Mi se pare important conceptul de ”timp în care fac ce vreau eu, cu cine vreau eu”.

Dar când mă întreabă lumea de ce nu mai intru pe Facebook/Messenger, nu știu cum să răspund fără să sun prețioasă și pretențioasă: ”Îmi fute echilibrul uman. Îmi dă peste cap toată ideea de cine și ce vreau să fiu eu ca om. Să scrollez în gol în feed-ul de Facebook și să-mi dau link-uri cu oamenii pe Messenger nu e cine vreau eu să fiu. Îmi place să vorbesc față în față cu oamenii și prefer berea cu ei după ora 18.00”, așa că spun simplu ”Mai iau și eu o pauză”.

Și da, asta vine din partea unui om care lucrează în domeniu și programul de muncă e dedicat internetului. Dar există viață după muncă și există locuri fără wi-fi (contrar textelor de pe tricourile de adolescente de la H&M). Mi se spune adesea că îi enervez pe alții prin faptul că nu mă enervez, dar mare parte din acest ”zen”, mai ales în ultimul timp, e pentru că nu mă consum aiurea în discuții prin comentarii internaute cum văd atâția alți prieteni că fac. Bine, nu mă consum în general, în nici un fel de discuții.

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți într-un dialog cu cineva, față în față sau chiar pe net și să se oprească timpul în loc, să vă întrebați: ”De ce căcat discut despre acest lucru? Care este rolul aceste conversații și de ce pare totul atât de gol și degeaba? De ce nu ajungem nicăieri cu asta?”. Mie mi s-a întâmplat adesea și multe din astfel de discuții le-am văzut pornite fix online, în thread-uri nesfârșite la postări pe Facebook, niște discuții care ar fi putut avea loc la bere, mai degrabă, și nu ar fi căpătat atât de multă importanță cât oferă mediul online cuvintelor scrise.

Nu arunc lumina aia neagră și neguroasă asupra platformelor de socializare, unde am atâtea proiecte mișto și am cunoscut oameni la fel de mișto, ci pur și simplu asupra comunicării care este un haos pe acolo – public sau privat. Eu încă mai încerc să găsesc echilibrul conversațional și social ok, să împac virtualul cu realul și să mă simt bine făcând asta. Până acum, să mă retrag în real după virtual a fost varianta cea mai bună pentru mine.

Urăsc o întrebare

Am avut în gând să fac un proiect amuzant cu treaba asta, pentru că așa fac eu: îmi transform problemele în miștouri, le diger și trec peste ele. Dar am stat, m-am gândit și mi-e mult ușor să scriu despre un lucru care m-a măcinat mult timp.

Eu nu urăsc. Nu am avut niciodată față de o persoană sentimente de ură, pentru că mi se pare că de la ură la violență e un pas foarte mic și nu sunt dispusă să mă aflu aproape de pragul ăla. Așa că eu îmi clasific aceste sentimente ca „neplăceri”: nu îmi place, mă deranjează, nu vreau, nu apreciez. Dar niște ură mi-a scăpat din sacoșa de rafie, o ură pură față de o singură întrebare. O întrebare care mi-a umbrit nițel copilăria și de care m-am eliberat de abia prin liceu. Întrebarea asta s-a propagat asupra mea (și asupra voastră, sunt sigură) după ce ai mei au trăit în comunism, când avea cumva un sens.

Întrebarea asta este: „Ce-o să zică vecinii?”, cu tot felul de variațiuni: „Ce-o să zică ceilalți?”, „Ce-o să zică lumea?”, „Ce-o să zic șefu’?”, „Ce-o să zică oricine altcineva decât eu?”. Și pornind de la această întrebare adânc înfiptă în gândirea noastră românească de pe vremea lu’ „împușcatu’”, când ăilalți semeni te dădeau în gât și când trăiai frumos pentru văzul altora, dar în casa ta era jale, au ajuns oamenii tineri să aibă tot felul de blocaje. Când ai tăi îți pun întrebarea asta în mod constant, ca pe un reproș, îți dau impresia că tu trebuie să faci niște lucruri pentru cei din jurul tău, nu pentru tine.

Și pentru că ăsta îmi este domeniul, vreau să vorbesc mai exact de blocaje artistice: „Mi-e teamă să arăt lumii la ce lucrez. Ce-o să zică? Dacă nu-s destul de bun? Aș vrea să fiu superbun la ceea ce fac și apoi o să arăt!”. Această gândire promovată de părinții și bunicii noștri, vorbind tot din experiență, este fix otrava care te afundă într-un mare căcat. Și folosesc cuvântul căcat, pentru că, artistic vorbind, rămâi fix în zona aia: pe vasul de wc, fără să tragi apa. Pentru că nu îndrăznești să îți arunci munca în lume, fiindu-ți frică de părerile altora și pentru că-ți condiționezi munca de această teamă tembelă. Pentru că nu îți dai seama că părerile altor oameni sunt ok, pornesc niște mecanisme, te învață să crești, să afli că există gusturi și gusturile se discută.

Adică, serios, ce ar putea să zică vecinii? Hai să ne imaginăm un scenariu:

– Băi, da. Oficial, vecinul nostru suge. Suuuuuge big time. Nu face bine ce face. E nașpa rău. O să scriu asta pe internet. O să-i dau un mare comentariu vecinului și o să-i zic sincer: „Vecine, sugi. Sugi așa de tare, că se aude bolborositul ăla de pe fundul paharului când sugi cu putere. Îți scriu aici, să vadă toată lumea și aștept confirmarea de la ceilalți vecini (cu like și share, ms) că nu ești bun de nimic. Sper să mai faci d-astea, ca să facem întâlnire și cu Asociația de Locatari, să îți spunem la unison că sugi. Și dup-aia, te dăm afară din Partid”. Ah, stai. Nu mai e cu Partid? Păi cum? Și eu cui raportez că vecinu’ suge la artă sau ce face el acolo? Cum? Trebuie să mă limitez doar la bătutul ocazional în calorifer? Păi pentru ce pizda mă-sii ne-a eliberat Nea Ion la Revoluție? Pentru ce au luptat părinții noștri? Nu ca să zică un vecin sincer, un suflet bun și frumos ca mine, altui vecini că suge?

Mie mi-a luat ceva vreme să mă desprind de blocajul ăsta și de abia prin liceu, când am început să-mi dau seama cine sunt și am realizat că pot face ce artă vrea mușchiu’ meu și fix pentru distracția mea. Când a fost bine, distracția mea a prins și la alții. Când nu, înseamnă că vecinii ăștia de care-mi vorbeau ai mei erau ocupați cu altele.

Cu ocazia eliberării de această întrebare, mi-am format și o filozofie simplă de viață: „În primul rând, să fiu eu fericită. În al doilea rând, fericirea mea să nu fie răul altuia” și încerc să o urmez. Dar știu că-s mulți asupra cărora încă mai planează teama de afirmare și de asta am răntuit aici, că poate dă cineva peste ce-am scris și schimbă problema în: „Băi, adevărata întrebare este: ce-o să zic eu mai încolo, uitându-mă înapoi la ce am făcut?”.

Ce m-a făcut să-mi amintesc de treaba asta? Comentariile de la articolul despre Burnei, tradus în engleză, comentarii rezumate în: DE CE VREȚI SĂ TRADUCEȚI ÎN ENGLEZA INTERNAȚIONALĂ O PROBLEMĂ PRIVATĂ ȘI INTERNĂ ȚĂRIȘOAREI NOASTRE SFINTE? CE O SĂ ZICĂ INTERNAȚIONALII? DE CE VREȚI SĂ ȘTIRBIȚI LINIȘTEA ȘI CORECTITUDINEA ÎN CARE TRĂIM? NU A SUFERIT DESTUL ROMÂNICA? PENTRU CE S-A MURIT LA REVOLUȚIE?

Fix gândirea cu „Ce-o să zică vecinii?”. Păi nu știu, bă. Da’ eu cred sincer că și vecinii sunt în căcat. Și vecinii au probleme lor. Și vecinii nu stau să se gândească în permanență la tine. Și dacă se gândesc vecinii la tine, sunt 70% șanse să gândească de bine.

%d blogeri au apreciat asta: