Carte ca să râzi: Întâlnire

Urcau scările de două minute și erau abia la etajul doi. Liftul era stricat și mai dura până ajungeau la etajul 10.

– Și de când îl ai? zise Dan în timp ce urca și gâfâia.

– De vreo trei ani, i-a răspuns Ciprian.

– Cum ai zis că-l cheamă?

– Coniac.

– Hai, bă. Aș fi ținut minte dacă mi-ai fi zis că-l cheamă Coniac. Altfel i-ai zis.

– Nu, ți-am zis că-l cheamă Coniac și tata-i zice Borhot.

– Așa, mă! De Borhot țineam și eu minte.

– Să facem o pauză, zise Ciprian ținându-se cu mâna de piept.

– Ce etaj este?

– Cred că patru.

– Futu-i! Hai să ne așezăm pe fotoliile astea. S-or supăra vecinii?

De-o parte și de alta ușii unui apartament, tronau două fotolii jerpelite. Bărbații s-au așezat.

– Nu se supără nimeni. Nea’ Bradu a murit acum câțiva ani și doamna e la pat. Stăteau aici și bârfeau împreună înainte de asta.

– Nasol.

– Da…

– Spune-mi despre el.

– Ești culmea. Ce e cu obsesia asta?

– Te rog eu.

– Pff…bine. Ce vrei să știi?

– Cât avea când a venit?

– 2 luni.

– Hmmm.

– Ce?

– Nimic. Dar cum de l-ați numit Coniac?

– Că așa arată. Urcăm?

– Hai.

Vreme de un etaj, bărbații au tăcut și s-au concentrat pe urcat. Se știau doar de câteva luni. Dan era junior și Ciprian a trebuit să-i facă trainingul în firmă. Ciprian se întreba și acum cum de acceptase când Dan s-a autoinvitat după muncă la el acasă în urma acelei discuții la țigară.

– Deci de trei ani îl ai.

– Da.

– Și cum e el?

– Cum să fie?

– Adică, e de treabă?

– De treabă? întrebă Ciprian încruntat.

– Da. Poți spune despre el că e de treabă?

– Mmm…mhm, este de treabă, da.

– Bun, bun. Nu aș fi putut să-l cunosc dacă nu aveam confirmarea asta.

La etajul 7, Dan și Ciprian s-au simțit priviți. În capătul coridorului, o pereche de ochi îi urmărea bănuitor prin deschizătura unei uși.

– Bună ziua, doamna Avădanei! zise Ciprian precaut.

– Humpf! Se spune sărut-mâna, băiatule!

– Mă scuzați…

– Și să-i spui lui taică-tu că l-am văzut cum căra azi noapte patul ăla la gunoi! Mereu face așa! Crede că nu-l vede nimeni?

– Păi și unde să-l ducă? Să-l arunce pe geam?

– Măi, nesimțitule! Așa se vorbește cu o doamnă? ridică vecina tonul, deși tot dialogul era purtat prin ușa întredeschisă.

– Dar ce-am zis, doamnă, de v-am jignit așa? Nu v-am făcut „babă spioană”…

– Cum mi-ai zis?

– Nu v-am făcut „țață scandalagioacă”…

– Mă băiatule, vezi că sun la poliție!

– Da’ chiar vă rog să sunați. Imediat o să dea fuga echipaju’ de poliție să mă aresteze că taică-miu a aruncat un pat la gunoi. Ce să vă spun!

Dan îl prinse de umăr pe Ciprian.

– Hai să mergem, că ne așteaptă. Las-o p-asta…tu nu vezi că-i în curul gol pe după ușă? N-are toate țiglele pe casă!

Ciprian făcu ochii mari, dar Dan îl împinse către scări.

– Hai.

– Chiar era goală nebuna?

– Te pomenești că voiai să deschidă ușa larg, să o vezi în toată splendoarea! zise Dan și începu să râdă cu poftă.

– Nu fi prost, bă!

– Gata, gata. Îmi pare rău. Auzi, dar el nu e stresat în situații ca astea, cu vecinii?

– Stresat? întrebă Ciprian mirat.

– Da. Stresat de certuri cu vecinii.

– Nu prea interacționează cu ei.

– Aha. E mai singuratic.

– Nu, nu. E destul de sociabil. Oricum, fiecare bloc are nebunii lui. Ne-am obișnuit cu toții.

La etajul 8, un scâncet se auzea dintr-un cărucior parcat în fața unei uși.

– Frate, ăsta iar și-a uitat copilul pe hol. Și baba aia îmi zice mie că sună la poliție pentru un pat…

– E un copil? întrebă Dan.

– Da. Îl tot uită pe hol când se întorc de la cumpărături.

Ciprian se uită în căruț și apoi sună la ușa de lângă. Un tip ciufulit deschise ușa în timp ce mușca dintr-un ecler.

– Cipriaaan! Ce faci, mă? zise tipul și dădu noroc cu Ciprian.

– Uite, bine.

– Cum mai ești, cum e cu munca?

– Totul bine…dar tu cum ești?

– Uite, bine, mâncam un ecler cu Ana.

– Și nu ați pierdut nimic?

– Ce să pierdem? Ah, futu-i! A fost fotbal ieri, nu? Am uitat. Scuze că n-am venit, bă…

– Serios? Nu vă lipsește nimic din casă?

– Ce să lipsească? S-a furat ceva prin bloc, sau ce?

– Nu, frate. Copilul ăsta pe care l-ați făcut acum patru luni!

– Ce? tipul făcu ochii mari, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc.

– Iar l-ați uitat pe hol…

– Băga-mi-aș! Anaaaaaaaa! Iar l-am lăsat pe hol!

– Hai că noi mergem.

– Băi, scuze. Nu ne-am obișnuit cu el încă. Îl uităm peste tot…

– Vezi numai să nu vină Protecția Copilului peste tine.

– Haha, da!

Ajunși la etajul 9, Dan observă că liftul funcționa.

– Oare de când merge? îl întrebă el pe Ciprian.

– Nu știu.

– L-or fi făcut în timp ce urcam?

– Lasă, și așa mai avem doar un etaj .

– Mda.

– Auzi, lui îi place să meargă cu liftul?

– Lui?

– Da, coboară pe scări sau merge cu liftul?

– Cu liftul. E ok cu el, nu il deranjează.

– Ahm.

– Hai că am ajuns.

– Aici e?

– Da.

– După ușa asta e el?

– Da, mă. Nu de asta ai venit?

– Ba da, spuse Dan și se așeză pe vine.

Ciprian se aplecă deasupra lui:

– Ești bine?

– Am nevoie de câteva minute.

– Ok…

Ciprian începu să aibă îndoieli. Când discutase cu Dan la țigară, a sesizat că ceva nu e în regulă. Acceptase propunerea lui mai mult la mișto, dar acum își dădea seama că situația era gravă…cel puțin pentru Dan.

– Mai spune-mi despre el, zise Dan aproape hiperventilat.

– Respiră, te rog.

Dan inspiră adânc.

– Spune-mi ceva ce știi numai tu despre el. Ceva care să-mi ușureze întâlnirea cu el.

– Păi…nu știu. Ah, ba da! Îi place să mănânce pastă de dinți!

– Pa-pastă de dinți? se bâlbâi Dan, după care se ridică în picioare parcă mai înviorat. Asta e chiar amuzant.

– Deci intrăm?

– Nu…nu știu dacă pot…

Ciprian îl prinse de umeri pe Dan:

– Uită-te la mine. Totul o să fie ok. Îl vei întâlni și va fi bine. Sunt aici ca să vă fac cunoștință și să fie ok, da?

– Da…

– Nu ai venit aici degeaba. Nu am urcat 10 etaje degeaba!

– Ai dreptate…Haide.

Ciprian deschise ușa apartamentului. În holul mic și întunecat de la intrare, Dan simți prezența lui.

– E aici?

– Da, stai să aprind lumina.

– Nu, nu, mai bine să-l cunosc treptat.

– Hai, bă. Ești nebun? zise Ciprian și deschise lumina.

În cadrul ușii sufrageriei, stătea el. La vreo 50 de centimetri înălțime, exact culoarea Coniacului. Dan făcu ochii mari și se întoarse șocat către Ciprian.

– UN PECHINEZ? SERIOS? UN PECHINEZ?

– Liniștește-te, bă. Ce te inflamezi așa?

– Ciprian, când am discutat, credeam că ai înțeles. Un pechinez? Ce căcat?

Ciprian își aminti discuția de la țigară și nu înțelegea cu ce a greșit. După o săptămână de training, în care cei doi au petrecut împreună 9 ore din zi, Ciprian s-a gândit să afle mai multe despre Dan. A început cu întrebările simple despre oraș natal, școală, facultate, job-uri și chestii de genul. Dar când l-a întrebat de animale, Dan a devenit cu totul alt om. Ochii i s-au luminat și a început să vorbească despre câini și pasiunea lui profundă pentru ei. Ciprian a aflat atunci că Dan are un fel de tradiție, o listă de bifat: până la finalul vieții, trebuie să cunoască personal cel puțin 1000 de câini. Avea și o agendă unde-i nota pe toți în funcție de rasă, culoare, talie, bot. Ceea ce nu ascultase cu atenție Ciprian a fost partea cu „îmi plac câinii de talie medie și mare, doar pe aceia sunt interesat să-i cunosc” și în încercarea de a-i îndeplini dorința, s-a gândit imediat la Coniac…care, din păcate, era un pechinez.

– Îmi pare rău, dar eu voi pleca, spuse Dan dezamăgit.

– Hai, mă…e tot un câine. Uită-te în ochii lui, tot ochi de câine are.

Dan aruncă o privire scârbită spre bietul pechinez. Ochii lui umezi te duceau cu gândul la doua sfere de piftie, dar în nici un caz la un grad de inteligență ridicat.

– Îmi pare rău, dar nu pot să-l pun pe listă, spuse Dan și ieși pe ușă.

În urma lui, pechinezul Coniac ridică privirea către Ciprian și îi spuse:

– Bă, da’ prost e!

 

 

Reclame

Carte ca să râzi: Agățare

– Cinci ursuleți s-au urcat într-un copac și nu au mai putut coborî timp de două zile.

– Ce?

– Scrie aici, în articol: „Cinci ursuleți s-au urcat într-un copac și n-au mai coborât timp de două zile. Autoritățile au ajutat-o pe mama îngrijorată”…

– Tu ești prost? Ce legătură are asta cu ce vorbeam?

– Păi…

– Tu ai auzit ce te-am întrebat?

– Citeam asta. Nu am fost atent.

– Bă, Cătălin, suntem într-un mare căcat amândoi și eu încerc să găsesc o soluție, iar tu citești despre urșii pulii mele?

– Ce-ai, bă, nu ma fi așa stresat!

– Dacă ești tu așa de zen, zi-mi ce facem cu Marcu.

– Îl tragem pă…

– …PULĂ CU ARCUL. BRAVO, COAIE. AI GĂSIT SOLUȚIA! țipă Vali și se ridică de pe canapea, exasperat.

– Hai, bă…nu te supăra, zise Cătălin fix în timp ce Vali trântea ușa de la baie. Cătălin se sprijini de ușă, încercând să-l îmbuneze.

– Nu plânge, Vali…

– Mă piș, coaie, ce-ai? se auzi din partea cealaltă a ușii.

Ieși din baie fără să spele pe mâini, se așeză la loc pe canapea și începu să-și ruleze o țigară.

– Deci, ce facem cu Marcu?

– Mama-urs a fost tranchilizată. Autoritățile locale au dat cei cinci ursuleți jos din copac, au așteptat ca mama să își revină și apoi au reunit familia.

– BĂI, TERMINĂ CU ARTICOLUL ĂLA! Trebuie să ne gândim la Marcu.

– Atât poliția, cât și pompierii au fost implicați în salvarea celor 5 ursuleți.

– Cătălin, să mor de nu îți sparg capul dacă nu încetezi.

Dar Cătălin începu să citească din ce în ce mai tare:

– Zona unde a avut loc întâmplarea a fost declarată zonă protejată. În acea zonă nu au voie turiști, localnici sau autorități.

– Ce te-ai fixat pe căcații ăștia de ursuleți, coaie?

– Vali. Știu ce facem cu Marcu. Ia-ți lucrurile și hai jos la mașină.

 

Ajunși la mașină, Cătălin se urcă la volan cu Vali în dreapta lui.

– Încotro?

– Bagă pe GPS: Sboghițești, Argeș.

Vali tastă adresa pe telefon.

– Ești nebun? Sunt 170 de kilometri până acolo! De ce vrei să mergem într-un sat numit Sboghițești, care-i la capătul lumii?

– Ai încredere în mine, Vali. Acolo trebuie să mergem.

 

Undeva, la câțiva kilometri de București, Cătălin se întoarse către Vali care fuma o țigară proaspăt rulată.

– Auzi, bă?

– Da?

– Oare ce face Marcu acolo-n spate?

Vali îl privi perplex pe Cătălin.

– E mort, ce pula mea să facă?

 

În portbagajul mașinii, învelit în mai multe pungi Metro, Marcu, săracul, era mort de două zile. Deja prinsese o culoare care-ți amintea de o mlaștină și, deși mirosul lui corporal nu a fost nici când trăia un punct forte, acum era de 1000 de ori mai rău. Ciudat cum și ultimul lui gând înainte să moară a fost: „Ce duhoare!”. Dar duhoarea era de la bibanul cu care Vali îl lovi peste față într-un moment de glumă, care se transformă într-un moment de moarte.

 

– Ce-ți veni să-ntrebi? zise Vali după încă o oră de tăcere.

– Hmm?

– Cum e Marcu.

– Ah. Păi nu știu…mă gândesc, așa, că n-aș vrea să fi plecat pe lumea cealaltă supărat pe noi.

– Supărat pe noi? SUPĂRAT PE NOI? Bă, Cătălin, ție clar îți lipsește o doagă. Avem un om mort în portbagaj și ție îți arde de supărarea lui și excursii cu mașina.

– Vali, nu mai ridica tonul la mine, zise Cătălin calm. Eu vreau să te ajut. Mergem în Sboghițești ca să te ajut cu Marcu, da?

 

La intrarea în satul Sboghițești, Vali îl întrebă pe Cătălin ce să facă cu GPS-ul.

– Închide-l, că o să întrebăm prin sat unde trebuie să ajungem.

– Dar unde trebuie să ajungem?

– Ți-am spus să ai încredere în mine, Vali.

– Cătălin, avem un om mort în portbagaj. Nu cred că e cazul să socializezi cu localnicii.

– Vali, nu ți-am spus asta până acum, dar mă deranjează foarte tare că-l numești pe Marcu ” un mort”. E totuși prietenul nostru, are un nume. Și să nu uităm că tu i-ai făcut vânt în lumea cealaltă.

 

Vali înghiți în sec și privi pe geam la casele dărăpănate din Sbughițești. Nu a vrut să-l omoare pe Marcu, a fost doar un mișto. Ar putea să scrie asta pe piatra lui de mormânt: „Marcu Dan – omorât la mișto”. Erau toți trei la pescuit și Vali tocmai ce prinsese un ditamai bibanul, dar Marcu nu era de față să vadă. Băuse prea multă bere și se pișa la marginea pădurii. Lui Vali îi veni ideea să se apropie de Marcu în timp ce acesta se pișa, să-l strige și când se întoarce, să-l plesnească cu bibanul peste față. Schema a început amuzant, dar s-a terminat cu Marcu împiedicându-se și căzând pe spate, cu capul de o piatră.

 

– Dă geamu jos și întrebă-l pe nenea ăsta unde-i pădurea Agățați, spuse Cătălin.

– Unde-i ce?

– Pădurea Agățați. Acolo trebuie să ajungem.

Vali rulă geamul și țipă la un moșneag care stătea pe o bancă lângă gard:

– Bună ziua, nu vă supărați, încotro spre pădurea Agățați?

Bătrânul se uită lung la mașină și țipă înapoi:

– Tot înainte și la o curte cu gard verde faceți dreapta și o să vedeți pădurea.

– Mulțumim! strigară amândoi băieții.

 

Ajunși la marginea pădurii, Vali și Cătălin au coborât din mașină și au verificat împrejurimile. Era aproape de apus, nu era țipenie de om și satul se vedea în vale.

 

– Acum trebuie să-mi zici ce ai de gând cu Marcu, bă, spuse Vali curios.

– Îl agățăm.

– Ce?

– Într-un copac.

– Poftim? Cătălin, ce pula mea?

– Pădurea asta e pădurea ursuleților.

– Bă, tu ai luat ciuperci? Ce ursuleți? Ce agățat?

– Ursuleții salvați, mă.

– Dacă ai putea să formulezi o propoziție, aș înțelege. În acest moment nu știu despre ce pula mea vorbești.

– Azi, la prânz, când tu te agitai prin sufrageria mea, citeam articolul cu ursuleții salvați. Pădurea Agățați din Sbughițești este pădurea în cauză. Zona unde au fost salvați nu mai poate fi vizitată, deci acolo ne ducem să-l agățăm pe Marcu într-un copac.

– Băi…nu cred că e o idee bună.

– Ba eu cred că e foarte bună. Hai să-l scoatem pe Marcu din portbagaj.

 

Cătălin deschise portbagajul și un damf îi plesni pe el și pe Vali, că le dădură lacrimile la amândoi. Chircit, cu genunchii la piept, mâinile pe sub el și craniul turtit, învelit în șase pungi de la Metro (unde-și făcuseră băieții cumpărăturile pentru pescuit), stătea Marcu.

– Oare-i bine? întrebă Cătălin vizibil îngrijorat.

– Cine să fie bine?

– Marcu.

– Coaie, termină-te cu asta. E mort. Marcu e mort. Nu e bine, nu e supărat, nu îl doare. E mort și asta e, spuse Vali cu vocea tremurândă.

 

Cei doi îl scoaseră pe Marcu din portbagaj și se îndreptau către centrul pădurii. Îl căraseră o vreme, dar mirosul le făcea greață și pungile Metro tot zburau dezvelindu-i mâinile vineții.

– Poate găsim exact copacul în care s-au urcat ursuleții, spuse Cătălin gâfâind.

– De ce tocmai copacul ăla?

– Pentru că nimeni nu se gândește să caute acolo. Pentru că ursuleții s-ar putea întoarce oricând și dacă au și crescut între timp, pot ataca oamenii.

 

Din fericire pentru ei, copacul era marcat cu o plăcuță pe care scria „5 ursuleți au fost salvați aici”.

– Uite cum facem, spuse Cătălin. Eu mă urc puțin și tu mi-l dai pe Marcu, pe care-l împingi de fund. Apoi te urci cu el cât poți.

– Bine.

Cătălin urcă primele două crăci în timp ce Vali încerca să-l proptească în picioare pe Marcu lângă copac.

– Hai, dă-l încoa’, strigă la el Cătălin.

Vali îl împinse de fund pe Marcu și Cătălin îl trase de mâini până la prima cracă, apoi până la a doua. Vali luă pentru o secundă mâinile de pe picioarele lui Marcu și Cătălin îl scăpă.

– Ce-ai făcut, coaie? L-ai scăpat pe Marcu.

– Am crezut că-l ții.

– Cum să-l țin, bă? În palme, în picioare? Crezi că sunt majoretă, ce pula mea?

Marcu, învelit ca o mumie în pungi de plastic, zăcea pe lângă copac. O crenguță străpunse punga în zona ochiului. Vali încercă să o scoată, dar o zeamă verde-vișinie începu să se scurgă, așa că Vali băgă crenguța la loc.

– Hai, bă! Încercăm iar? strigă Cătălin.

– Hai!

După mai multe încercări, Cătălin reuși să-l tragă pe o cracă din vârf, doar că Marcu statea îndoit de la mijloc, precum un tricou pus la uscat. Vali urcă și el aproape de cei doi.

– Ajută-mă să-l pun cu spatele sprijinit de trunchi, Vali.

Cei doi reușiră să-l pună într-o poziție omenească pe cracă și răsuflau obosiți, încă în copac.

– Auzi?

– Da, spuse Cătălin.

– Hai să-i scoatem punga aia din cap.

– Bine.

Cătălin îndepărtă punga. Fața lui Marcu, acum puțin strâmbă și boțită din cauza loviturii inițiale și cu o crenguță în ochiul drept, privea anevoios în zare.

– Știi cât de mult îi plăcea să scrie mesajul ăla pe pereți, Cătălin?

– Da, da…cum era?

– Privește cerul! răspunse Vali.

– Da. Privește cerul, Marcu! spuse și Cătălin.

 

Trei karme și toți trei

Salut, prieteni!

Lung timp trecut, nescris nimic aici.

Astăzi vreau să vă povestesc trei întâmplări care se rotesc în jurul unui singur concept: karma. Surprinzător, dacă folosești cuvântul ăsta, pare că ești pretențios. Așa că voi atașa aici și expresia românească: „Lasă, că se întoarce roata!”.

Eu cred că treaba asta numită „karma” funcționează cumva. În alte cuvinte, dacă ești muist cu cineva, o să-ți iei și tu muie la un moment dat de la altcineva. Sau poate e doar o înșiruire de evenimente, cine știe?

Dar să vă povestesc cele trei evenimente nefericite.

1. Undeva prin vară, plecând de la birou spre casă pe jos, am poposit la trecerea de pietoni de la intersecția Victoriei-Buzești. Dura o tonă să se facă verde, eram cu căștile în urechi și așteptam. La un moment dat, oamenii au început să traverseze (pe roșu). Eu, negrăbindu-mă, am zis să fiu legală. În timpul ăsta, un dubios a apărut în spatele meu, mi-a futut un pumn în umăr și apoi a urlat la mine: ”DE CE NU TRAVERSEZI, FĂ?”. După care a fugit pe trecerea de pietoni. Fiind încă roșu, mașinile încă circulau. Și dubiosul, în timp ce era hyped că mi-a dat mie lecții violente de traversare, A FOST LOVIT DE O MAȘINĂ PE TRECEREA DE PIETONI. Omul s-a ridicat buimac și a fugit în continuare. Probabil era pe acid, că părea pumped up.

Cauză: pumn în umărul meu. → Efect: lovit de mașină. 

2. Într-o seară, m-am dus și eu ca omul la film la mall. Am zis să-mi iau meniul ăla blană cu tortilla și dips. În fața mea, la coadă, era un singur om. Ăla și-a luat ce avea de luat și când să fac pasul, hop! În fața mea se bagă două pupeze. Acum, eu nu sunt fată rea și nu fac scandal dacă două țoape se bagă-n fața mea, că nici nu așteptam de ani de zile la coada aia. Problema mea e că în băgarea lor în față, una dintre ele m-a călcat pe adidas. Și: 1. m-a durut de m-am căcat pe mine, 2. aveam adidașii ăia de două zile și 3. nu se hotărau ce vor să-și cumpere. Fast forward în sala de cinema, în timpul calupului de reclame, cine face mare zarvă la câteva rânduri de mine? Ați ghicit, cele două țoape. Aia care m-a călcat pe mine se înecase cu o floricică și începuse să se facă mov, ailaltă urla de mama focului și plasatorul a trebuit să-i aplice o vagă manevră Heimlich (ăleia care se îneca, nu ăleia care urla).

Cauză: călcat pe degetul meu pentru băgat în față. → Efect: sufocare.  

3. Într-o noapte înstelată mă-ntorceam în cartier (beată, ca să completez rima). Și cum ieși acilea dintr-un gang, trebuie să traversezi cea mai mică stradă dintre străduțele dintre blocuri. De obicei, semnele de circulație și bunele maniere la volan în cartier zic că e sens unic. Am privit în stânga, de unde ar trebui să vină mașinile, nu venea nimic, am traversat. Deodată, din partea dreaptă, de pe contrasens, cu vreo 60 la oră, venea spre mine o mașină. M-am oprit, am făcut niște pași în spate. Omul a frânat lângă mine (deși eu nu mai eram în mijlocul drumului, ci pe trotuar), s-a dat jos din mașină și a început să urle la mine: ”DA TU NU TE UIȚI PE UNDE TRECI, FĂ? FUTU-ȚI MORȚII MĂ-TII DE PROASTĂ!” (side note: îmi place de mor când coboară ăștia la tine și te bălăcăresc, de parcă vor să îți ofere interfața umană a mașinii). În cazul de față, fiind într-o stare de ebrietate avansată, n-am putut scoate mai mult de: ”Mulțumesc! O seară frumoasă și dumneavoastră!” (și asta-mi place să fac: să le răspund super frumos, se cacă pe ei când aud). Ăsta s-a urcat în mașină și a pornit în trombă. Dar la capătul străzii, ce să vezi: s-a pupat puternic cu o mașină care circula regulamentar.

Cauză: țipat injurii la adresa mamei mele, deși circula pe contrasens. → Efect: accident.

Analizând aceste trei cazuri, mi-am dat seama că există un pattern: toți oamenii se grăbeau (spre moarte, se pare).

Dar eu am niște întrebări: câtă karmă este acordată unui om la începutul vieții? Intensitatea acestei karme variază? Este karma imediată sau ar trebui să-și facă efectul în decursul unei perioade mai lungi?

Adevărul este că îmi e teamă de această super putere pe care o am: ești rău cu mine și ești pedepsit înzecit. Nu este puterea pe care mi-am dorit-o și nici nu mi-am dorit să li se întâmple oamenilor ăstora ceva. Că vorba spune ”primești ce dai”, nu ”primești de te-ndoi”. Dar cine știe ce extra farmece mi-au făcut ai mei la naștere.

%d blogeri au apreciat asta: