Cum am dispărut când eram mică

Nu este o poveste despre o dispariție ezoterică, ci o poveste despre cum am fost dată dispărută pentru o oră-două (nu, poliția nu a fost implicată). Am zis să v-o spun și vouă pentru că în vacanța de Crăciun, când am fost la Piatra, bunica mea și-a amintit cum i-a stat inima în loc atunci și eu i-am explicat varianta mea, care e mult mai amuzantă.

Motivul dispariției: borșul cu perișoare.

Eram la grădiniță în grupa mică (pe care o faceam pentru a doua oară, pentru că ai mei m-au dat la 3 ani la grădiniță) – Grădinița Nr. 1 din Piatra Neamț, sau Grădinița Ciupercă – pentru că era lângă o centrală de cartier în formă de ciupercă. Deci aveam 4 ani și eram în grupa mică pentru al doilea an. Am terminat ”orele”, toți copiii au fost ”ridicați” de părinți, numai eu îmi așteptam bunicii. Am rămas pe băncuță în curtea grădiniței și am tot așteptat, dar nimeni n-a venit după mine. Chestia e că pentru un copil, 10 sau 20 de minute înseamnă o oră sau două. Atât mi s-a părut că am așteptat.

Pe vremea aia, bunicii desemnați să mă ia de la grădiniță lucrau: cred că bunicul era inspector școlar și bunica învățătoare și aveau o ședință comună, care s-a mai întins niște minute. Dar eu nu știam lucruri de astea de adulți și am decis să mă duc singură spre casa lor. Erau 15-20 minute de mers pe jos, așa că am plecat la drum. La trecerea de pietoni mare de lângă blocul lor, am făcut cum m-a învățat bunica: am rugat o tanti care arăta mai mămoasă să mă treacă strada. I-am întins mâna, m-a luat de mână, m-a trecut și așa am ajuns acasă.

Când am urcat în bloc și am ajuns la ușa apartamentului, a început să-mi miroase a borș cu perișoare. Și mi-era atâââât de foame, încât am crezut că familia mea dragă m-a uitat la grădinița și s-a așezat deja la masă, fără mine, să mănânce borș cu perișoare! Am bătut la ușă și am sărit să sun la sonerie (eram prea mică și nu ajungeam, trebuia să sar) și nu voia nimeni să-mi deschidă. Mirosul de borș se intensifica și eu stăteam tristă lângă ușă…cum să mă lase înfometată așa la grădiniță?

Până la urmă, mi-am zis că nu pot fi așa de cruzi, poate nu sunt acasă. Așa că am coborât jos, în fața blocului și m-am așezat pe scări, așteptând. La câteva minute după, a apărut bunicul meu și a început să mă certe, că unde am plecat, că eu știu cât m-au căutat ei, că s-au speriat și că unde am fost? Eu ce să-i răspund…venisem acasă să mănânc borș, ăsta a fost principalul meu scop. Pe de o parte, eram fericită că nu m-au trădat, așa cum îmi închipuiam, să mănânce fără mine. Pe de altă parte, am început să plâng, că bunicul meu mă certa.

La final, am ajuns să mănânc borș printre lacrimi, alături de bunici. Și de atunci, n-am mai dispărut niciodată.

*Când i-am povestit așa bunicii, a râs de s-a prăpădit și m-a întrebat: ”Cum să te uităm la grădiniță și să mâncăm fără tine, măi, mamă?”.

Anunțuri

Posted on Ianuarie 23, 2015, in Funny. Bookmark the permalink. 1 comentariu.

  1. Deci foarte amuzanta povestea 🙂 pana la urma bine ca nu te-ai pierdut pe undeva .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: